0

Draga Mos Craciun,

Posted by Liana on December 19, 2012 in eu-si-doar-eu
Anul asta nu am fost cuminte. Deloc. As repeta faza aia cu “multe tampenii care m-au facut fericita”, dar nu e chiar asa. Nu au fost multe. Nu m-au facut neaparat fericita. Dar le-am facut. Pe unele nu le-as mai face, daca as lua-o de la capat. Altele ar ramane la fel, as gestiona doar consecintele putin mai altfel.

Draga Mos Craciun, cand ne-am despartit anul trecut te-am rugat ca anul asta sa ma cauti la mama acasa. Nu sunt acolo, tot prin gradina trebuie sa intri sa ajungi la brad. O sa iti las prajituri si cola langa.

Draga Mos Craciun, vreau un singur lucru de la tine. Un 2013 putin mai prietenos ca 2012. Mai putin stresant. Mai putin isteric. Un 2013 care sa stie bunele maniere, macar la nivel de baza.

Draga Mos Craciun, eu te astept. Vezi tu acuma daca vii.

 
0

Existenta extrema de pieton

Posted by Liana on December 18, 2012 in nervi-sporadici
De cand traiesc mai mult in centrul urbei decat oriunde altundeva, am constatat urmatoarele:

In primul rand, ca acolo e mai cald. Da, la 52 de minute de metrou de casa mea e mai cald. Daca atunci cand ies din casa, la 10 jumate fix, aici e totul perfect inghetat (la modul ca, adormita fiind, intr-o zi o sa imi rup gatul alunecand), atunci cand ajung acolo trebuie sa ma desfularesc si – cateodata, cand nu se incapataneaza vantul sa se afirme – sa bag si iepurele in ghiozdan.

In al 2-lea rand, ca am dezvoltat alergie la 2 specii. Prima – si aici sper sa nu ma injure Barbie prea tare – specie e cea hibrida a biciclistilor. Care, in mare lor majoritate, sunt pe locul doi la cei mai nesimtiti (despre cat de inconstienti sunt ar trebui sa zica EL, ca nu o data era sa bage cativa in spital. Dar despre asta alta data). Adica vrei sa folosesti partea carosabila. Bun, bafta tie. Sunt pieton, cearta-te cu masinile pe ea. Dar daca tot esti pe partea carosabila, ce ar fi sa si respecti culorile de la semafor? Nu pentru ca s-ar putea sa te ia vreo masina care are verde pe capota (asta e treaba ta, nu a mea), dar s-ar putea sa dai peste mine. Peste mine, care am VERDE deci e dreptul meu sa trec, EU am prioritate, NU tu, eu ar trebui sa urlu dupa tine ca esti idiot, nu invers. Si totusi se intampla invers. Nu intru in polemica “de ce sunt biciclisti pe drum”, ca mi se pare pointless. Si biciclistii sunt participanti la trafic, undeva trebuie sa existe si ei. Dar sa existe ca toata lumea, nu mai cu mot ca ei au 2 roti powered de 2 picioare putere.

A doua specie, locul 1 mondial la nesimtire maxima, e cea a taximetristilor. Credeam ca doar aia din Hunedoara sunt mai above everyone din trafic. Nu. Deci nu. Trecerea de pietoni nu exista in vocabularul lor. Faptul ca tu, ca pieton esti pe jumatate din banda lui, pe TRECEREA DE PIETONI, este irelevant. TU trebuie sa te feresti, ca nea taximetristul nu stie ca 1) are pedala de frana si 2) e obligat sa o foloseasca in asemenea cazuri.

So, astept cu interes sa dea vreun biciclist peste mine. Sau vreun taximetrist. Pe trecerea mea de pietoni. Preferabil inainte sa apuc sa imi cumpar cafeaua, ca daca mi-o varsa iese urat. Ca sa ma judec 6 luni cu ei, timp in care sa imi vindec mana rupta (potentiala mana rupta) si pe urma sa ma duc in Thailanda pe banii lor.

Pana atunci, instinctul de supravietuire ma tot scoate din calea lor (in ultima secunda de multe ori) si eu ii injur zilnic. Si zau ca le-as lua la unii rotile sau permisele (dupa caz) si i-as face pietoni pentru 1 zi in zona aia. Sa vada si ei cum e.

 
0

Cand ai 2 acase

Posted by Liana on December 3, 2012 in random
Acum 3 ani si 5 luni fara o sapamana cand am plecat am tot auzit ca primii 3 ani sunt ok. Ca undeva la 3 ani sau imediat dupa te apuca depresiile de cetatean prea departe de casa.

Cum imi sta mie bine, am zis ca sunt povesti. Ca, daca esti capabil sa filtrezi totul, sa le imparti, poate fi ok. Ca eu o sa pot, o sa fac, o sa redescopar gaura la macaroana patrata. Am zis foarte plina de mine ca pana la Craciunul urmator nu o sa imi fie dor de Romania.

Mi-a fost. Dupa 7 luni ma urcam in vibratorul roz, plina de dor si povesti. Dor de mama, de cea mai geniala bunica din lume, de sor-mea care incepuse academia si eu nu fusesem acolo, de fumatul oriunde, de gropile din asfalt.

Am reusit si nu prea sa jonglez.

Si au trecut 3 ani. Anul asta m-am urcat de 3 ori in avion si o data in masina, mult mai plina de dor de fiecare data. De cateva ori mi-am revizuit optiunile, sa vad daca nu cumva pot sa nu mai trec canalul si inapoi la cetatenii care conduc pe partea gresita a drumului.

Sunt de acord ca anul asta nu a fost cel mai romantic an al existentei mele, DAR… Tot e nasol cand ai 2 acase, cand nu mai reusesti sa iti dai seama exact care e mai acasa decat cealalta, cand parca insula nu mai are farmec si romania da.

EL spune ca e doar pasa proasta prin care trec (de cateva luni???) si imi tot aduce aminte fluturii entuziasmati de demult. EL este genial si daca as zice ca maine ne mutam pe luna, s-ar apuca de impachetat. Si ar incepe cu cartile si vederile mele. Si probabil stie mai bine ca mine ce ma va face fericita pe termen lung, pentru ca nu o data s-a intamplat sa ii multumesc ca nu m-a ascultat, desi in respectivul moment mi s-a parut de o rautate infernala. Doar ca parca nu mai recunosc fluturii entuziasmati. Si parca merg inainte din inertie si incapatanare, pe principiul “au trecut 3 ani si 5 luni fara o saptamana din 5, de ce sa ii arunc la gunoi?”

Disclaimer: postul prezent e scris pe telefon, din aeroport. Aeroporturile romanesti au defectul de a ma deprima la extrem de fiecare data”.

 
1

Momentul in care am realizat ca sunt adult

Posted by Liana on November 27, 2012 in Liana-se-transforma
Nu a fost acum 3 ani, 4 luni si 17 zile cand am aterizat pe insula. S-a intamplat acum cateva zile.

In 2005 am fost eu ultima data la mare. Asa cum trebuie. Cu cortul, costum de baie, balaceala si plaja. Atat de multa plaja ca am facut insolatie. Moment in care i-am trimis mesaj disperat mamei ca am insolatie si ce sa fac. Nu invatasem inca virgula ca daca esti la mai mult de 20 de kilometri distanta de instantele parintesti sau nu ai inventat teleportarea NU comunici asa ceva cand mama e la Hunedoara si tu in Vama Veche. Mama mi-a explicat ce sa fac, am facut.

Alt moment, inainte de asta, a fost cand am ramas fara portofel in Timisoara. Si coborasem din tramvai… undeva. Nu stiam exact unde, eram de 3 zile acolo si eram mai dezorientata decat un pui de gaina beat. Dezorientata sunt si acum, nimic de zis.

Ei, acum cateva zile s-a intamplat. Momentul. ACEL moment in care am realizat ca sunt om mare si (mai ales) responsabil. Momentul in care a inceput sa imi curga nasul mai rau ca dusul nostru cand s-a rupt furtunul. Pentru ca de-a lungul istoriei m-am indopat cu mai multe pastile decat ar fi fost ok, am zis ca daca e doar nasul ma tratez cu mult laudatul (de britanici) ceai de ghimbir cu lamaie si miere (de casa, romaneasca, buna). Am trecut peste faptul ca ghimbirul este iute si nu imi place deloc, deloc, nici macar putin. Am baut ceai. A ajutat si nu prea. Asa ca, daca am vazut ca nu trece, mi-am deplasat partea dorsala la farmacie si le-am explicat ca vreau pastile sa imi treaca robinetul inlocuitor de organ olfactiv si sa il desfunde pentru ca, surprinzator, imi face placere maxima sa respir. Aia de la farmacie insista sa imi dea spray nazal, eu ma chinuiam sa ii explic ca NU vreau spray. Deloc, deloc, nici macar putin. Pentru ca sprayul ajuta 5 secunde, dupa care respiratul devine un lux. Greu, foarte greu am convins-o pe tanti (paranteza: nu vreau sa fiu rasista sau ceva, dar daca trebuie sa dai pastile fara reteta, nu ar trebui sa intelegi si sa vorbesti putin engleza??? Serios, acuma!) si am plecat victorioasa cu pastilele. Pe care le-am luat la timp si cum trebuie. Si acum am din nou nas care primeste aer. Yeeey, me!

Bon, a trecut nasul. Raceala, insa, a descoperit ca eu sunt o gazda perfecta si s-a mutat in gat. Am rezolvat fara pastile si gatul, cu miere cu lingurita si comprese cu spirt.

Bun, am trecut prin toate etapele racelii hipioate cu un singur scop. Acela de a sublinia ca in nici un moment, dar in nici un moment nu am sunat-o pe mama sa o intreb ce sa fac. Sau sa ma vait. Si nu am asteptat sa ajung la nenea doctorul indian.

Yes, yes, poate lumii i se pare normal ca la 28 de ani sa fii in stare sa te tratezi singur de raceala fara sa fugi la mama dar pentru mine asta a fost momentul in care m-a lovit maturitatea.

Oh, well…

 
1

About life, Universe and everything

Posted by Liana on November 14, 2012 in eu-si-doar-eu
Nu am crezut niciodata ca un om e prea bun pentru un loc de munca. Nu am crezut niciodata ca cineva se injoseste daca are un anumit job. E drept, am refuzat cu indarjire sa lucrez la terasa in orasul meu micut, dar asta nu din cauza muncii in sine cat din cauza faunei.

Nu cred ca daca pe diploma mea scrie inginer ma umilesc la actualul loc de munca. Deloc. Trec prin faza in care imi place, durerile de picioare sunt nesemnificative si zambesc 8 ore pe zi nu pentru ca mi s-a spus ci pentru ca, asa cum zice un coleg de-al meu certat rau cu engleza “e gratis si face oamenii fericiti”. Si mai ales pentru ca imi vine.

Ultimul meu loc de munca suna pompos. Prea pompos pentru ce era de fapt. Avea responsabilitati nenumarate, de le caram cu mine si in concedii cand imi incepeam ziua punand lumea pe hold ca sa rezolv probleme de servici. La inceput mi-a placut. Ma trezeam dimineata de buna voie si ma duceam cu placere la munca. Pana cand am constatat ca lumea mea ajunsese sa graviteze in jurul jobului. Ca ACEL job ajunsese centrul universului, cand de fapt scopul lui ar fi trebuit sa plateasca pentru un alt centru… daca “face sens”. Mi-a luat mult sa ma conving eu pe mine sa imi bag picioarele. Dar mi le-am bagat. Pe principiul ca life has a way of sorting things out, trebuie doar sa agiti putin paiul in pahar.

So, dupa 3 ani de IT consultant / assistant manager / customer service manager sau cum cacat imi mai zicea cetateanul ala cand se gandea sa imi mai complice putin viata am zis STOP. Si luat o pauza. De la tot. Am vegetat si m-am gandit la nimic si la tot. Am fost acasa si nu am mai pus pe nimeni pe hold. I actually enjoyed a holiday. Dupa 3 bloody ani!

Acum vand sushi. Pe bune. Intr-un take away micut dintr-un lant mic. Vorbesc cu oamenii si incerc sa tin minte cam ce vrea fiecare, pentru ca in marea loc majoritate sunt tot aia. Ma trezesc dimineata zambind si ajung la miezul noptii acasa cu picioarele dureroase dar mult mai odihnita dupa 12 ore de metrou – lucru – pauza – lucru – metrou decat acum 1 an. Nu ma intereseaza ca salariul nu mai e la fel, ca mi s-a repetat ca sunt prea buna sa fac asta, ca… Ma intereseaza ca mi-e bine. Ca in alea 2 ore zilnice pe metrou citesc mult. Si ca faptul ca mi-am dat demisia a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut anul asta. Pentru mine.

Tags:

Copyright © 2006-2017 Tenisi prin Londra All rights reserved.
Desk Mess Mirrored version 1.9 theme from BuyNowShop.com.